După ce ne-am hotărât că ne mutăm în Alicante, a apărut următoarea întrebare, cât se poate de firească:
„Bun, ne mutăm. Dar… unde?”
Aveam nevoie de o adresă cât mai repede, mai ales pentru Lucas. Trebuia să obținem documentele de rezidență necesare dosarului pentru FIFA, astfel încât el să poată intra cât mai repede în circuitul fotbalului de aici.
La jumătatea lui iunie, Raul a venit pentru o săptămână în Alicante cu o misiune foarte clară: să găsească locul în care urma să stăm.
Nu aveam nicio pistă concretă.
Auzisem deja tot felul de povești, despre cât de greu este să închiriezi o locuință în Spania. Mulți proprietari cer dovada unor venituri obținute aici, iar dacă nu o ai, pot apărea alte condiții financiare — inclusiv plata mai multor luni în avans.
Am încercat, pe cât posibil, să nu ne lăsăm descurajați de poveștile celorlalți. Experiențele lor erau ale lor. Noi trebuia să ne trăim propria experiență.
Raul a început să sune la agenții imobiliare. Fără prea mare succes.
Când apărea câte o proprietate, care ar fi putut fi potrivită, fie nu putea fi vizitată, pentru că încă locuiau chiriașii acolo, fie urma să devină disponibilă abia în iulie.
Zilele treceau și, concret, Raul nu reușise să vadă aproape nimic.
Până când…
Am scris unei doamne, care crease un grup pentru românii din Alicante.
În câteva minute, mi-a trimis numărul unei prietene, care, întâmplător sau nu, tocmai avea o casă de închiriat.
Proprietara era româncă. Din Arad.
Anca. Medic în Benidorm, pe partea de urgențe, stabilită aici de șapte ani.
I-am trimis imediat numărul lui Raul și a mers să vadă casa. Dintr-odată, toate lucrurile care până atunci nu se legaseră… s-au legat.
Casa era disponibilă imediat.
Zona i-a plăcut lui Raul. La aproximativ 20 de minute de Alicante, într-un loc liniștit, cu piscină și marea la o aruncătură de băț. Iar în mica grădină a casei ne aștepta un lămâi plin de fructe. Doamne, și ce parfum aveau lămâile acelea!
Casa fusese recent renovată, iar noi urma să fim primii chiriași. Condițiile au fost unele pe care ni le puteam asuma, fără să ni se ceară șase luni sau un an de chirie, în avans.
Și partea, care mi se pare incredibilă chiar și acum?
Aceasta a fost singura casă pe care Raul a vizitat-o.
Când e să fie, se întâmplă.
Apoi am cunoscut-o pe Anca, proprietara acestei case.
Ne-a ajutat de la bun început.
Cu informații, cu acte, cu “empadronamiento”— înregistrarea oficială a adresei la primăria localității — și cu toate acele lucruri care, atunci când ajungi într-o țară nouă, par de două ori mai complicate, pentru simplul motiv, că nu știi încă de unde să începi.
S-a implicat chiar și în alegerea mobilierului pentru casă, în funcție de necesitățile noastre.
5 august. Pentru prima dată, acasă.
Când am pășit în casă s-a întâmplat ceva la care nu mă așteptam. Nu am simțit înstrăinare. Ne-a plăcut tuturor din primul moment.
Poate pentru că Raul o văzuse deja și îmi povestise despre ea. Poate pentru că eram atât de bucuroși că ajunseserăm. Poate pentru că unele locuri pur și simplu au o energie care te primește.
Joy, cățelușa noastră și-a găsit imediat rostul pe terasa mare, unde aleargă, face tumbe și pare foarte mulțumită de alegerea noastră. :)
Eu?
Eu încă despachetez.
Încă mut lucruri dintr-o parte în alta.
Încă încerc să găsesc locul potrivit pentru câte un obiect care, în casa noastră din Cluj, avea locul lui de ani de zile. Încerc să construiesc și aici un colț de suflet.
O lădiță care m-a dus pentru câteva clipe la Cluj
La două-trei zile după ce am ajuns, Anca a venit la noi.
Nu cu mâna goală. A adus o lădiță cu zarzavat și suc de roșii făcute de mama ei. Poate părea un gest simplu.
Pentru mine n-a fost.
Mi-a tăiat respirația.
Pentru câteva secunde, n-am mai fost la mii de kilometri de viața pe care o lăsasem în urmă. Am fost la Cluj.
Pentru că acolo am avut-o pe Elena, vecina noastră, de la parter, care mă surprindea, exact cu astfel de gesturi.
O legumă. Ceva făcut în casă. Un „am adus și pentru voi”. Doamne, și vinetele coapte pe foc de lemne!!
Iar când te muți într-o lume nouă, familiarul acesta valorează enorm.
Și apoi… damigeana :)
Numai că Anca, spre deosebire de Elena, a ridicat puțin nivelul. :)
Pe lângă toate celelalte, ne-a surprins și cu…
o damigeană de vișinată.
Și încă mă întreb:
„De ce o damigeană?!
Dacă era o sticluță, probabil nu reflectam atât la subiect.
Dar o damigeană?! Asta deja presupune un plan pe termen lung. :))”
Așa că am transmis repede vestea:
“Tată, te așteaptă desertul!”
Iar ca tabloul să fie complet, Anca locuiește chiar lângă noi. Și pe lângă tot ce am amintit, un medic de urgență îți e vecină. Ce aș mai putea cere? :)
Noroc sau oamenii potriviți?
Nu știu. Știu doar că sunt recunoscătoare. Pentru că atunci când începi o viață, într-o altă țară, nu ai nevoie doar de acte, o adresă și niște chei.
Ai nevoie de oameni.
Am privit în jur și am realizat:
De aici începe viața noastră nouă. Însă, fără Dumnezeu, îmi este greu să cred, că e doar noroc, sau doar despre oameni.
Bine te-am găsit, Alicante! Și mulțumim, că ne-ai primit cu căldură!😊