Am făcut o poză, înainte ca Raul să plece. Eu purtam ochelari. Amândoi aveam lacrimi în ochi.
Eu, de dor.
Raul, de la picăturile de ochi, ce tocmai i le pusesem😊.
Urma să plece la Cluj, să se ocupe de business.
Cinci zile.
Și pentru prima dată, noi trei, departe de casă.
În secunda în care Raul iese pe ușă, eu mă transform!
Pentru mine, Raul este cel mai puternic și cel mai bun om de pe pământ. Mai puternic și mai bun decât mine. Iar plecările lui scot și mai mult la lumină, respectul, pe care îl am pentru omul minunat, care mă însoțește, în această călătorie, numită Viață.
Dar aflu și ceva despre mine.
Ceva, ce uit uneori, când el este lângă mine. Cu cinci minute înainte să plece pot fi sensibilă, vulnerabilă și plină de întrebări:
„Cum o să mă descurc?”
Raul iese pe ușă. Și se întâmplă ceva.
Mă transform.
Dintr-odată am soluții. Și nu doar una!
Sigur că sunt contaminată de temeri și întrebări. Asta arată cât de vie sunt!😊
Mai ales noaptea. Atunci când casa tace, spunem împreună rugăciunea, iar gândurile se țin de mână și dansează haotic prin minte.
„Vin și trec”, îmi spun.
Cred că mamele au o forță fantastică de a mișca lucrurile. De a se ruga într-un fel unic și de a simți, dincolo de orice îndoială, că vocea lor este auzită.
De Dumnezeu.
Abia acum o înțeleg pe Mama.
“Mamă, tu te-ai împietrit, ca să nu treacă niciun val să mă spulbere!!”
Învăț în fiecare zi, că dincolo de frică se deschide o lume nouă. Și că în spatele lui „nu știu” sau „nu pot” stă, de multe ori, curajul de a îndrăzni să dărâmi zidurile, pe care tot tu ți le-ai ridicat.
Așa că, zilele acestea au devenit, fără să-mi propun, ocazia mea de a mă cuceri.
Am condus mașina!
Pentru mine, o super victorie. Am tot amânat, pentru că… doar avea cine să conducă.
Așa că am condus. Suficient. Și am ajuns și pe interzis. Pentru că, până la urmă, și acela tot drum este, nu? 😊
Pe străduța respectivă era un bătrân, care, în loc să se revolte, mi-a spus:
— Treceți repede, că vă spun eu, dacă vine cineva!
Eu eram pe interzis, iar omul îmi asigura dirijarea traficului. :)
Și Doamne, ce bine a jucat!
Am mers la meciul lui Lucas. A avut un amical. Pase precise, foarte bune. O pasă lungă peste fundaș. Antrenorul îi apreciază inteligența în teren. Voi scrie despre evoluția lui la momentul potrivit. Atât spun. Nu punem presiune pe el, fiindcă el o pune oricum! Pe drumul lui, și provocările vor fi tot ale lui!
Mă uitam cu mândrie și smerenie la Lucas. E mai înalt decât mine. Copiii cresc mari, părinții rămân mici. Dar cu un loc special în inima lor. Pe care astăzi, ne străduim să-l întreținem curat, să-l umplem cu experiențe de neuitat. Și un loc, în care plantăm semințele Marii Iubiri.
Mă uitam cu bucurie, la felul în care se deschide acestei lumi. Cu curaj. Cu bucurie. Curiozitate. Cu poftă de fotbal.
Pur și simplu strălucește când are mingea la picior.
Sau poate așa îl văd eu. Că doar mamele sunt și vizionare.😊
Marea și o ușă nouă
Am mers la mare. Ne-am jucat tot felul de jocuri inventate de Catinca. Am râs, am stat împreună și ne-am conectat atât de frumos. Și diferit. Privesc lumea prin ochii lor. Iar clipa prezentă ne ține în brațe pe toți trei.
La un moment dat, i-am privit și apoi mi-am mutat ochii spre zare.
Frica era tot acolo. Nu plecase.
Dar nici eu nu mai încercam s-o alung.
Am lăsat marea să construiască în mine un nou început. Pentru câteva clipe am renunțat la control. Și exact atunci am simțit că se deschide o ușă nouă. Cu gust de libertate.
Prima noastră vizită
În zilele acestea am avut și prima vizită acasă. O colegă de clasă a Catincăi, Olivia, împreună cu mama ei, Silvia. Sunt din Bulgaria și locuiesc aici de 20 de ani. Au o afacere de familie: creează și comercializează bijuterii cu diamante.
Și noi avem afacerea, tot cu piatră naturală, ce în casa ta, se poate transforma în diamante! Să se consemneze!😊
Fetele au făcut coregrafii, au sărit în piscină, iar eu am stat de vorbă cu Silvia și mi-am exersat spaniola.
Și am avut o revelație:
mă descurc chiar bine!
Dar dincolo de toate acestea, povestea Silviei m-a atins.
Fiica ei cea mare a trecut printr-o formă de cancer osos, iar trei ani din viața lor au însemnat investigații, operații și terapii.
Acum este bine.
Am întrebat-o pe Silvia, ce a făcut în momentele în care i-a fost cel mai greu.
Mi-a răspuns scurt:
„Cadoul pe care am putut să-l dau vieții, pentru tot ce mi-a dat, a fost un zâmbet.” 🙏
Prima lecție de pian.
Mi-am propus să învăț ceva nou.
Am un vis.
Într-o noapte de Crăciun, să cânt pentru Raul, pentru copii și, poate, cândva, pentru nepoții mei, „Mariage d’amour”.
Nu pe o scenă mare. Nu în fața unui public. Ci într-o casă plină de iubire.
Asta este scena pe care mi-o doresc.
Până atunci exersez!:)
Și poate că orice vis mare începe exact așa. Cu o singură notă. Cu nota DO.
Oamenii care apar pe drum
În perioada aceasta lucrez și la un program online, de constelații familiale, unu la unu. Și pentru că îmi doresc ceva diferit, mă răzgândesc și revin, zi de zi, la idei noi.
La orizont se întrevede și un workshop de constelații familiale, în format fizic. Voi povesti despre toate la momentul potrivit. Și despre oamenii pe care îi întâlnesc, de niciunde. Oameni faini, cu emoție, în loc de scuză.
Am cunoscut-o și pe Dana
Un om viu. Când spun „viu” mă refer la Omul ce știe să scoată din tine, lumina și adevărul.
“Manu, sunt aici. Dacă ai nevoie de orice, cu drag!”
Am ieșit la masă.
Ea — un ceai verde.
Eu — un bombón și o tostada cu roșii și jamón serrano. Un deliciu.
Dana este din Oradea și trăiește aici de 20 de ani. Are două fete, cea mare studentă în Olanda, cea mică în Year 11 la King’s College. Are o afacere cu înghețata Gioelia în Alicante, pornită dintr-o franciză, iar povestea antreprenorială merge și dincolo de Alicante, în alte orașe europene.
Întâlnirea noastră n-a fost din complezență. Și nici la întâmplare. Mi-a oferit contacte și, mai ales, mi-a spus că pot conta pe ajutorul ei. Da, toate acestea contează! Sunt o ancoră, pentru ce vreau să construiesc. O punte peste ape tulburi.
Dance for life, live for dance
Am dus-o pe Catinca la cursul de dans. La intrare, mi-a atras atenția un mesaj:
„Dance for life, live for dance.”
Și m-am gândit:
“Oare cum ar fi să dansăm prin viață după cum simțim?”
Nu după cum „trebuie”.
Nu numai în pași corecți.
Uneori înainte. Alteori înapoi. Uneori fără să știm deloc coregrafia.
Dar să continuăm să dansăm.
Cam așa au fost și zilele mele fără Raul. O coregrafie pe care n-o repetasem înainte. Cu un preț. Pe care nu-l negociez.
Și, în rest… viață
Job de 12 ore. :)
Gătit. Curățenie. Cumpărături. Citit. Scris la proiecte. Treburi de rezolvat la firmă. E-mailuri. Dus copii la activități. Încă aranjez lucruri în casă.
Rugăciune. Mulțumire. Lacrimi. Dor.
Gând bun și gând nebun. Tihnă.
Viață. Și iubire.
Seara, ne-am jucat Fazan.
Era rândul meu:
— Tezaur.
Catinca, foarte sigură pe ea:
— Da, da, știu! E un fel de dinozaur. :)
Aici seamănă cu mamaie. De câte ori o corectam la gramatică, mamaie spunea că vorbește incorect, pentru că nu are dinți.😊
Răsăritul nostru
Dar dintre toate aceste zile, există o imagine pe care vreau o păstrez în suflet.
Dis-de-dimineață. Eu la volan.
Lucas și Catinca lângă mine. Mergem spre stația autobuzului școlar.
Ne însoțește răsăritul — o pară de foc arămie, clocotind a viață, zbor și bucurie, pentru ziua, care anunță un nou început.
Îi las în stație. Sunt preluați de un tutore. Mă îndepărtez și gândul îmi zboară departe.
Și atunci îi văd. Amândoi se ridică în picioare, ca să-mi facă cu mâna.
Îmi dau lacrimile.
Că doar, vorba Catincăi:
„Mami, tu ești așa finuță…” 😊
Revin la gândul meu: “Am reușit! Dar cu un cost, pe care toți îl plătim, atunci când ne iese ceva bun!”
La 15:30 revin în același loc, să-i preiau pe copii din stația de autobuz.
Cu emoție.
Și cu zmeură, așa cum s-a întâmplat astăzi.
S-a deschis ușa
Și a venit ziua, în care i-am sărit lui Raul în brațe. Lipsa lui îmi reamintește, de fiecare dată, cât de mult îl prețuiesc.
Sunt tare mândră de mine! Că am dus la bun sfârșit, ceea ce mi-am propus.
Așa cum am putut. Așa cum am știut.
Cu drumuri corecte și unul pe interzis. 😊
Bine ai venit, Raul!
Ce privilegiu al vieții, să ne avem și să contăm unul pentru celălalt.
Și zilele acestea, în care am fost doar eu și copiii, într-o lume mare, în care încă mă simt uneori mică, mi-au arătat ceva:
nu trebuie să devin mai mare decât lumea.
Trebuie doar să am curajul să trăiesc în ea!! Cu tot ce sunt.
Cu frică și iubire. Cu dor și bucurie. Cu lacrimi și râs. Cu oameni, care pleacă și oameni, care se întorc.
Iar când voi fi întrebată:
„Cum ești?”
să fiu capabilă să răspund orice, în afară de “bine!” Să fiu și atât. Când răsărit, când asfințit. Pentru ai mei.